In feliuta de societate romaneasca la care am acces, am observat de multa vreme o anumita tendinta – de obicei printre barbati, de obicei de varsta medie, de obicei depasind indicele de masa corporala armonios:

Gratarul ca modalitate de maxima apreciere a naturii

Rationamentul : „Este atat de frumos acest varf de plai – ar merge aici de minune un gratar”, sau pe scurt „Ce loc frumos de-un gratar”

Indiferent de cum am cataloga acest fenomen, un lucru este cert: gratarul este sinonim cu evaziunea. Belsugul si oprirea curgerii firesti a timpului scot evenimentul gratarului in afara cotidianului, ducandu-l in spatiul sarbatorii.

Pe aceeasi linie, dar in vorbe mult mai mestesugite, Vintila Mihailescu m-a uns la suflet cu al sau articol din Dilema, pe care va incurajez sa-l lecturati, dar neaparat cu o bere in mana: Piua si gratarul