M-am obişnuit să cred despre mine că sunt om de culise. Deşi lucrez în comunicare, mi-am stabilit ca misiune să învăţ să îndrept reflectorul în direcţia potrivită. Orice, ca să evit scena..

În ultima perioadă, însă, constat că viaţa mă îndeamnă să scot nasul de după cortină. Un pas în faţă a fost organizarea Explore Camino. Un alt pas care m-a pus la încercare, la modul cel mai constructiv şi agreabil cu putinţă a fost cursul de Formare de Formatori (Training of Trainers – TOT) de la IRT ( Institutul Român de Training).

Un curs care te învaţă cum să îi înveţi pe adulţi. Nu „să predai” pentru că ar presupune o comunicare unidirecţională – ci să descoperi împreună cu ei. „Un fel de pedagogie pentru adulţi”, încercam eu să le explic celor din jur. Termenul corect era „andragogie”.

Povestea cursului e lungă şi nu o voi toarce aici firul ei: cum am ajuns să urmez cursul, cum era să abandonez dar am revenit, cum mă luptam cu somnul să ajung la timp duminică dimineaţa într-un loc în care punctualitatea este o virtute capitală…

Important este că am făcut un pas în faţă, păşind peste o frică ce doarme acolo de multă vreme.

Cu ajutorul trainerilor, a dragei partenere în misiune – Andreea, a colegilor şi a unor îngeri specializaţi – pe care nu-i cunosc, dar cred că sunt acolo – am avut primele prezentări în public. E drept, au fost în condiţii de laborator, în faţa unui public cunoscut şi indulgent.

Am aflat că se poate. Şi că, într-adevăr, nu este uşor. Că nu poţi ascunde nimic în faţa celor ce te ascultă: nesiguranţe noi şi vechi, stare de spirit, subiecte insuficient pregătite. Că tu şi publicul formaţi o singură entitate şi că între voi este un schimb constant. Reuşita lui depinde de cât eşti dispus să oferi, pentru că atât vei şi primi.

Un simplu TOT a declansat un proces mult mai adânc de învăţare şi de explorare. M-a ajutat să privesc în faţă o frică şi să trec peste ea făcând un pas în faţă. Mi-a inoculat şi un microb profesional. Şi mi-a amintit ce bucurie e că viaţa e o maaare şcoală.