Se spune că între Camino și pelerinii care îl parcurg există o legatură misterioasă, astfel încât Drumul din nordul Spaniei se întrețese cu drumul vieții acestora din urmă.

Nu știu alții cum sunt, dar eu …când ma gândesc la Drumul pe care l-am ales acum 3 ani, sau care m-a ales pe mine…parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

În ultima perioadă Camino a fost deosebit de prezent (paradoxal, nu m-am mișcat din București) în viața mea. Motivele?

Citind cartea Veronicăi retrăiesc în detaliu momentele de fiecare zi de pe Camino: durerile de picioare și valurile de bucurie, lecțiile de desprindere de confort și plăcerile aduse de lăsarea în voia necunoscutului…

Senzațiile sunt atât de puternice încât mi se pare că refac Camino trișând puțin – o variantă prescurtată trăită din moliciunea fotoliului de acasă. Iată un simplu pasaj de jurnal, atât de simplu și atât de real:

„Pace! Nu aud decât cântecul păsărilor, glasul pământului și-al cerului. Fie că merg, fie că poposesc mirosul de iarbă crudă sau de fân proaspăt cosit îmi umple toată ființa. Acum zac întinsă pe iarbă (..) Sunt aici și nu-mi doresc nimic mai mult”

Este o stare pe care am putea-o trăi oriunde și oricând. Doar dacă ne-am da voie. Pe Camino, însă, pare să se instaleze mai ușor, de parcă ar face parte din magia locurilor